Posts Tagged ‘Mitologie’

h1

Zeii

aprilie 25, 2009

 

 

Volumul nouă al seriei, aşa cum am mai spus, va aduce în prim plan mitologia. Mitologia asta am început-o acum vreo trei, patru ani şi m-am tot ghidat după ea atunci când am scris. Chiar şi „Şarama” a beneficiat de aceeaşi zei. Aşa că m-am gândit că ar fi timpul să-i cunoaşteţi. Desigur, ceea ce veţi vedea aici e doar un plan, în realitate n-am făcut decât planuri şi schiţe, nu am scris nimic cu adevărat.

 

CAPITOLUL I

SUB SEMNUL ĖNIAS

 

 

1. ZEITĂŢI

 

 

Şi s-a născut prima lumină odată cu primele forme inteligente şi atotştiutoare. A apărut lumina din nimic şi era destinată veşniciei într-un Univers căruia nu îi era sortit să cunoască noţinuea de întuneric şi haos. Cea mai frumoasă şi cea mai pură formă de luminare pe care a cunoscut-o Universul. Şi această lumină a fost numită „Nutovi”, sau lumina binefăcătoare. (Nutovi era lumina binefăcătoare, iar Ėnias era lumina ce aducea speranţa şi cea pe care misivi o iubeau cel mai mult).

În Nutovi s-au născut şi Primordialii, cei ce au pus la cale naşterea planetelor şi în special a pământului şi a tot ceea ce avea să existe.

Primordialii (zeii), s-au numit misivi deoarece aveau suflete de îngeri, iar numele era cel mai aproape de sufletul lor curat.

Cel mai mare dintre misivi se numea Pioris ( Cel Luminat), nici unul dintre ei nu aveau forme fizice şi erau simple gânduri ce inundau Universul într-o cunoaştere absolută şi într-o ştiinţă nemăsurată ce s-a  pierdut în timp ce creaturile pământului au evoluat.

Creatorii, primi şi absoluţii. La început au fost doar gânduri iar mai târziu şi-au ales corpurile în care au sălăşluit până în ziua în care poveştile lor nu au mai răsunat din gurile păcătoase. Corpurile şi le-au ales în funcţie de rasa pe care au avut de gând să o creeze prima, omul. Dar gândul lor le-a fost furat şi cei dintâi creaţi au fost alte creaturi ce s-au dezvoltat înaite ca omul să apuce să cunoască Nutovi.

La început au existat doisprezece zei, cei ce au încercat să creeze o lume perfectă fără de cusur. Cel mai temut era Pioris sau Cel Luminat, unii îl mai numeau şi Tatăl Luminii sau Tatăl Absolut. Pioris era un zeu gânditor, nu făcea nimic altceva decât să planifice ceea ce va însemna Lumea. Al doilea zeu ca importanţă era fiul Celui Luminat, nu era fiul său din sânge, ci îl considera ca atare deoarece era mult mai aproape de gândirea sa. Zeul se numea Clioris (Cel Inimos) şi datorită poeziei sale şi a sufletului curat a văzut în lumină ceea ce nu văzuse nimeni şi anume: fericirea.

Un alt zeu, ce preferase să adopte o înfăţişare bătrânicioasă redată de o barbă nearanjată era Esioinn (Cel Bătrân). Esioinn era numit de anumite rase: Vlasios (Înţeleptul) sau, de altele, Elionar ( Cunoscătorul). Acesta „cântărea” fiecare vorbă şi, întotdeuna, căuta să aplice metoda cea mai folositoare.

Mariosis ( Umflatul), zeul cel mai gras dintre toţi. Spunea că acel trup îi dă o înfăţişare de persoană calmă şi calculată, aşa cum îi era şi firea. Acesta prin simplul fapt că admira orice este frumos dădea naştere unor lucrui uimitoare. Unele specii îl numeau Mae (Bunul).

Cel ce şi-a ales cea mai distinsă înfăţişare, frumos, înalt şi foarte elevat prin mişcări şi gesturi se numea Kũ. Kũ, sunetul, avea mai multe înţelesuri, unii îi spuneau Vanitosul iar alţii Iubitorul de sine. Singurul lucru pe care şi-l doarea era să creeze rase cât mai frumoase şi cât mai elevate.

Cel din urmă zeu este Stoom (Vijelie). Tot timpul era arţăgos, dar îi iubea pe cei alături de care trăia. Era mult prea spontan şi deranja întotdeuna, dar avea o inimă minunată şi o carmă mistică.

Următorii şase zei sunt de fapt zeiţele. Două dintre ele au adoptat trupuri şi figuri gemene deoarece se considerau egale atât în gândire cât şi trupeşte. Una era Unia, considerată soţia lui Pioris şi cea mai mare dintre misive, cea de-a doua era Armida, considerată a fi cea mai înţeleaptă. După prima lumină creaturile ce au luat naştere le-au numit: Ũrona ( Invincibila) şi Źiareť ( Înţeleapta). Cele două erau foarte unite şi tot timpul erau de nedespărţit ceea ce a dus la ideea că sunt căsătorite între ele sau că îşi iubesc atât de mult chipurile încât sunt nevoite să se priviească permanent prin prisma celeilalte.

Soţia lui Clioris era Viara sau Ǘiara ( Luptătoarea). Cei ce s-au născut sub semnul primei lumini o iubeau şi o respectau considerând-o a fi cea ce apăra natura, însă, cei născuţi sub a doua lumină, o cunoşteau drept cea mai războinică zeiţă ce a existat vreodată.

Finniana, cea ce l-a însoţit la braţ pe Mariosis, şi-a ales un chip plinuţ asemenea celui al zeului, pentru a se putea bucura împreună de corpurile lor. Aceasta era blândă şi iubitoare, iubea chiar şi întunericul ce încă nu îl cunoscuse şi viaţa ce încă nu apăruse.

Cea mai descurcăreaţă zeiţă şi cea ce ţinea în frâu timpul ce la început s-a scurs prea încet era Linny (Timpul). Aceasta avea diverse înfăţişări şi nu putea fi recunoscută niciodată, apărea şi dispărea ca din senin, dădea sau lua viaţa în funcţie de cum dorea să mânuiască timpul.

Cea din urmă zeiţă era soţia lui Stoom, Lahea sau Łő (Nimicitoarea), căci, tot ceea ce încercau ceilalţi să creeze ea distrugea, fără să îşi dorească. Însă, puterea gândului său şi a iubirii ce o purta în suflet era aşa de mare încât nu îşi putea stăpâni admiraţia nimicitoare.

 

 

Despre asta este vorba. Poveştile de pe al doilea pământ sunt mult mai interesante. Pe primul pământ în afară de dwarfi, oameni şi elfi, nu au fost decât foarte mulţi zei, printre ei aflându-se şi Iudarr. Dar vă voi face cunoştinţă şi cu cei mai mici în grad pe parcurs. Oricum, între zei se dau războaie mai răsunătoare decât între pământeni. No, dar mai e mult până departe 😀 Zilele astea poate vă povestesc cum au apărut arkuzii 😛

h1

Indexuri

februarie 23, 2009

saturn-zeu

Am terminat indexul personajelor şi descrierea pe scurt a raselor. Dacă mă apuc să descriu în mare, ar trebui să scriu şi Mitologia. Rasele şi Mitologia merg mână-n mână, au fost inventate dinainte de-a mă gândi la romanul proriu-zis. Nu m-am gândit când am început Mitologia că ceea ce am scris eu acolo, la un moment dat, va fi băgat într-un roman. Dar de aia e mişto să scrii, că nu ştii niciodată ce îţi mai trece prin cap, atâta timp cât nu e ceva metalic.
Desigur, acum mă apuc de revizuirea şi adăugirea Reginelor I. Cred că vor fi ceva modificări, aşa mi se pare mie ok în momentul ăsta. Dar asta o să vă spun mâine când, probabil, ajunsă la o pagină rezonabilă voi fi în stare să-mi dau seama ce modificări trebuie aduse.
Până mâine, nu ştiu, mai vorbiţi şi voi despre Regine, că eu am vorbit destul 😀
h1

Seria

noiembrie 24, 2008

Povestea lansării a cam trecut. Isabelle şi Spedy v-au pus la curent. Lucru pentru care le mulţumesc, nu aş fi avut suficient timp să fac tot ce au făcut ei. De aia e bine să ai prieteni, pentru că sunt situaţii din care nu poţi ieşi singur. Aşa cum a fost situaţia de faţă. Poze oi mai pune cu timpul, acum să vorbim despre „Dinastiile”.

Poate că a fost şi puţină inspiraţie a la Tolkien când am conceput în mintea mea această serie. Nu ştiu. E greu să îmi dau seama acum. Cert este că „Mitologiile” sunt începute din 2005. Mi-am dorit mitologia mea, zeii mei, conceptul meu. Concept care să îşi pună ştampila pe fiecare poveste fantasy pe care o voi scrie. Desigur, excluzând „Corbii”, la care voi începe să scriu în două săptămâni, imediat după ce termin „Miercuri o să mori”.

Lumea pe care o descriu în cele nouă cărţi nu este tocmai la începutul evoluţiei ei. Se petrece, într-adevăr, cu mult înainte de povestea Şaramei, dar tot nu este începutul acela în care doar zeii existau pe pământ. Ştiţi de ce? Pentru că acel început se va scrie în cartea a noua.

Atunci, în mintea mea, s-a născut o serie de nouă cărţi. O serie dramatică aş putea spune. Un fel de „LOTR” dar al meu. Cu dramatismul şi situaţiile lacrimogene ca atare. Cu stilul meu. Apoi m-am răzgândit. M-am gândit că pentru cititor e mult mai uşor să lectureze o carte cu final. Desigur, şi următoarea are puţină legătură cu prima şi nu ar mai fi acelaşi lucru dacă nu se citesc la rând, dar, totuşi, nu trebuie să aştepte apariţia ei ca pe o mană cerească. Ştie clar cititorul că prima carte s-a terminat cu un „End” şi urmează a două cu un „Begin”.

Conceptul acela dramatic nu a avut succes – pentru autor – decât în primele două cărţi. Dar, pe măsură ce apar personaje noi, şi autorul se dă după ele. Era greu să pun în prim plan dramatismul în „Regina arkudă şi amuletele puterii”, atâta timp cât Our era acolo. Aşa că am decis în cele din urmă: Nu trebuie ca seria să aibă o liniaritate din asta dramatică. Până la urmă, personajul schimbă foaia. Dacă partea a treia este una destul de comică, desigur, învelită în dramatismul corespunzător, atunci, cu siguranţă, partea a patra va fi un dark fantasy destul de înfiorător. În felul acesta nici cititorul şi nici autorul nu se va plictisi. Pentru că elemente noi vor fi pentru fiecare carte în parte.

Desigur, idei sunt. Dar nu numai de idei vorbim aici, ci şi de dăruire. Iar ea există. Seria aceasta a început să prindă viaţă şi, sunt convinsă, de acum în colo, abia ce îşi dezamorţeşte paginile.

Aştept la fel de mult ca cei ce mă citesc să apară şi volumul doi al Războiului. Pentru că abia atunci cititorul va fi iniţiat în ceea ce priveşte lumea pe care o parcurge cu sufletul şi cu privirea. Dar mai e puţin de aşteptat. Cu toate astea, sper să vă placă cartea şi să o citiţi în număr cât mai mare. De acum aşteptăm. Orice veste va fi primită cum se cuvine. Şi din câte mi se şopteşte, tot vor fi veşti.

Dacă aveţi întrebări de orice gen, legate de serie sau de cartea în sine, vă aştept să le daţi glas.