Posts Tagged ‘Geocer’

h1

A treia poveste…

mai 21, 2009

Ioana merită cartea chiar şi numai pentru cum îl contrează pe Geocer, adică e funny 😀

 

 

„Ce am păţit cu cerşetorul excentric…

 

  Cum viaţa mea socială este fuarte palpitantă, dar păcat că nu există, cele mai mari aventuri mi se întâmplă în staţia de autobuz. Pe drum nu mi se întâmplă, fincă trebuie să am grijă să nu mă împiedic, având în vedere că nu port ochelarii.
      Şi deci într-o zi stăteam aşa în faţa Teatrului, preocupată să aştept optul şi prefăcându-mă că văd, când, „văd” un cerşetor. Îmi fac o mie de reproşuri că nu ţin aparatul după mine (nu, telefonul e pentru vorbit, poate părea o idee cam preconcepută, dar e inutil să coste mai mult de 30 de lei) şi încerc să-l fotografiez mental, gândindu-mă cum o să povestesc „poza” pe blog şi cum o să scriu despre ce-aş fi scris dacă aveam ce.
      Omul cerşea, ca orice cerşetor de bun simţ, „orbitat” de o mică şi neobosită sindărelă.
      Cerşetori, aşa, văd eu mulţi, mi-e milă de ei, indiferent că cerşesc din lene sau pentru că sunt obligaţi, deoarece nu sunt capabilă să fac diferenţa între speciile astea. Io-s foarte uşor de fraierit, trebuie doar să te uiţi la mine aşa:

 

Pentru a vă uita la Ioana, daţi click pe pagina ei 😀

 

şi m-ai distrus.
      Dar acest cerşetor nu părea să aibă vreo altă problemă în afară de originalitatea cu care era îmbrăcat. Io ştiu că atunci când nevoia te obligă, te îmbraci cu orice găseşti şi le iei pe toate pe tine. Cerşetorii au o „creativitate” vestimentară naturală, cu care nu se poate pune niciun exponat alu
Bad Pitsi. Însă acest… domn, să-i zic aşa, purta după cum urmează: pantaloni bleumarin din pânză, din aceia care se înnoadă cu şiret, peste care îşi trăsese o pereche de… jambiere din niscai ciorapi de nailon, cred, culoarea gălbenuşului stricat, sub care mai veneau şi sosetele albastre, apoi pantofii în acelaşi ton, numai că fără şireturi, prăfuiţi şi învechiţi (logic). Dar, de, omul era asortat. Şi accesorizat. În sus urma eternul pulover cu anchior, dar fără dungi şi pe verde, cu găuri, pe sub el o… încă ceva şi poate încă iară ceva şi mai pe sub, iar peste pulover… o bluză de pijama transparentă cu dungi verticale, albastre, purtată în stilul ăsta. Ba nu, scuze, aşa.
      Mai avea dumnealui un fes, o geantă de voiaj albastră, cum altfel, burduşită toată şi pe care o ţinea în spate ca pe ghiozdan, un „toiag”, o cutie de carton în care strângea banii şi pe mica sindărelă, o aia negricioasă îmbrăcată în galben, roz şi roşu, cu şepcuţă albă şi beteală în jurul cozorocului. Deci erau un curcubeu întreg împreună şi numai amărâţi şi trişti nu păreau.

      Acuma o să ziceţi că sunt nesimţită, că omului îi e greu şi se îmbracă şi el cu ce poate. Ei bine, nu, eu n-am zis, eram mega entuziasmată că am şi io un subiect de blog şi, mergând aşa grăbită spre casă (în autobuz), îmi făceam planul să mă iau la întrecere cu Cocalarii şi cu Pitzipoanca şi să trag în poză tot cerşetoru’ „inventiv” care-mi iese în cale. Cu excepţia celor care au înţeles greşit Filantropica şi îşi expun problemele fizice sau copiii.
      Şi ajung croită să cer ocheiu’ de idee misto la persoana care are astfel de okeiuri şi taman bine că o găsesc onlain şi taman bine că-mi zice „poţi face, e mişto ideea, dar nu cred că e ok să moralizezi pe temă. adică poţi prezenta pozele, dar să critici ceva… poţi face asta, la modul blog foto, doar cu aşa ceva”.
      Io zic, bine, mă, nici nu mi-a dat prin cap să fac mişto de ei, dar unii se îmbracă prea fantezist, ce doamne iartă’mă ai nevoie de „jambiere”, şi în aprilie. Apoi mai sunt şi cei care te privesc sfidător şi cărora li se vede pe faţă că n-au nevoie să stea acolo. Ăştia merită arătaţi şi atât. Oricum, în niciun caz pe cineva
aşa.
      Dar până să mă dumiresc bine, personul îmi dă asta:

 

……………..

 

Ce naiba să mai zic, m-am dus acasă la mama”

h1

Povestea doi din concurs şi un alt interviu

mai 18, 2009

Reginele sau eu, nu m-am hotărât, am dat un nou interviu la Salut Bucureşti.

Restul e cu copy/paste 😀

 

Povestea îi aparţine lui Geocer şi o puteţi citi şi direct pe blogul lui pentru a vă spune părerile, dar şi aici:

 

„O poveste de viaţă” – atenţie, pe blogul autorului nu conţine diacritice

 

Desi se anunta o zi frumoasa de inceput de vara, pentru el parea ca va fi inca o zi de calvar. Se trezise tarziu, posac si fara niciun chef. Dormea prost noptile din cauza stresului, a surmenajului, iar dimineata ii era din ce in ce mai greu sa se trezeasca la timp. A lenevi in pat 5 minute era un lucru inimaginabil. 5 minute insemnau enorm in economia zilei. Era electrician, iar la ora 7 fix trebuia sa fie cu pantentul si surubelnita in mana, altfel seful ar fi avut inca un motiv sa-i reproseze vrute si nevrute, facute si nefacute. Asa incat isi facu toaleta de dimineata, sari peste masa cu elanul tineresc specific varstei si pleca rapid spre statia de autobuz din Razboieni, cartierul pitestean in care locuia.
Pentru a ajunge la 7 la atelier, trebuia sa prinda autobuzul 3b care pleca de la cap de linie la ora 6 si-un sfert. Daca-l rata si mergea cu urmatorul, era prea tarziu. Pentru ca de la poarta Arpechim unde-l lasa 3b trebuia sa ia si autobuzul intern pana sus la Rafinarie, apoi sa mearga pe jos vreo 2 Km.
Si ca sa-i confirme faptul ca ziua va fi foarte proasta, autobuzul ii pleca de sub nas. Aveau soferii astia o placere sadica de a-i inchide usa-n nas cate unui intarziat care alerga ca disperatul sperand sa se arunce pe scara in ultima clipa. Trase o injuratura la adresa soferului caruia oricum nu-i pasa si se hotari sa aplice planul B. Nu era prima data cand punea in practica acest plan B care se dovedise destul de eficient si in celelalte dati. Asa ca o lua la fuga pe scarile de langa Liceul Odobescu, traversa varianta Razboieni-Craiovei, mai alerga cateva sute de metri prin fata liceului, apoi printre blocuri. Ideea era ca pana ocolea 3b-ul pe la Politie, unde avea si oprire, daca erai iute de picior il puteai prinde la a treia statie, in fata Comisariatului Militar. Mai avea cateva zeci de metri pana in statie cand simti o durere ingrozitoare la incheietura gleznei drepte. Calcase stramb si-si luxase piciorul. Hotarat lucru : cand o zi e proasta, se cunoaste de la prima ora. Dupa ce mai trase inca o injuratura, ajunse schiopatand pana in statie si urca cu chiu cu vai in autobuzul ce tocmai sosise plin cu oameni care, ca si el, isi incepeau fara nici un chef inca o zi de munca.
Dar in clipa urmatoare uita complet de durere. O vazuse pe EA, la cativa metri, in acelasi autobuz. Nu era prima oara cand privirile li se intersectau, dar azi parca mai mult decat oricand simti ca viata poate fi si frumoasa, nu doar plina de ghinioane. Se vedeau aproape in fiecare dimineata, calatoreau cu aceleasi autobuze, iar in final faceau si o parte din drumul pe jos impreuna. Nu indraznise niciodata s-o intrebe de vorba, desi observase ca si privirile ei il cautau in fiecare dimineata. „Sunt un gentleman, isi motiva el lipsa de indrazneala. Nu agat femei pe strada.”.
Si ea isi daduse seama ca a patit ceva de cum il vazuse. Si era ingrijorata, nestiind despre ce e vorba. Tocmai de aceea parca-l privea mai insistent ca niciodata. Cauta un raspuns. Raspuns care nu venea de nicaieri.
Autobuzul ii duse mai leganati, mai zdruncinati, pana la celalalt capat de linie, unde-si deschise larg usile lasand sa navaleasca afara multimea de oameni grabiti sa intre pe poarta inainte ca aceasta sa se inchida lasandu-i pe dinafara. Vazandu-l cum schioapata intelese si ea ce patise „admiratorul necunoscut” asa cum il numise, nestiindu-i numele real. Cand autobuzul intern al Arpechimului ii lasa la randul sau la cap de linie, coborira si pornira in tacere spre locul unde urmau sa se desparta. El schiopatand din cauza durerii, ea alaturi de el, vrand parca sa-l intrebe daca-l poate ajuta cu ceva. Nu-l putea ajuta, dar pana si simplul fapt ca era langa el, la un pas in stanga lui, parca-i mai alina din durere.
Parcursesera cam jumatate din distanta pe care o faceau impreuna, cand el, lunadu-si inima in dinti, se opri si o intreba ceva. Nu conteaza ce, important era faptul ca reusise sa sparga gheata. Apoi ii povesti ce patise in dimineata aceea, apoi isi dadura seama ca au inca multe alte lucruri sa-si povesteasca si se despartira dandu-si intalnire a doua zi in acelasi autobuz 3b de la ora 6 si-un sfert.
„Pana la urma, Murphy nu are chiar intotdeauna dreptate, isi zise el dupa ce o pierdu din vedere. Iata ca ceva care incepe prost poate sa sfarseasca si bine”. Simtea ca o frumoasa poveste de dragoste era pe cale sa se infirpe si isi simtea inima batandu-i mai tare cand se gandea la ziua urmatoare cand urma s-o revada, de data asta nemaifiind obligat s-o priveasca in tacere.