Posts Tagged ‘Fantasy’

h1

Coperta

Septembrie 18, 2009

Nu la scara cea mai mare. Pe aceea o dau doar la cerere 🙂

Regina Elfa_site

h1

Un fragmentel din Regine…

Martie 22, 2009

Pentru ca i-a placut lui Ionut

57215591

 

LECŢIA TREBUIE ÎNVĂŢATĂ PÂNĂ LA CAPĂT
 
 
E greu să te naşti rege într-o lume ignorantă, care se ascunde de propriile sentimente şi de propriile trăiri. E drept ce spune regele elpid. Nu te poţi naşte rege, regii se construiesc, se şlefuiesc, se cizelează. Mai întâi învaţă să îşi asume sentimentele, nu în faţa altora, că nimeni nu e dator să dea altuia vreo explicaţie despre propria persoană, ci în faţa lor. Să fii rege trebuie să ştii să îţi asumi cel dintâi gând, cel ce ţi-a ieşit pe gură şi nu mai poate fi îndreptat în cazul în care se termină cu un dezastru.
Să fii rege înseamnă mai mult decât să fii om. Trebuie să treci peste condiţia de ignorant, trebuie să înveţi să-ţi pese, nu să te faci că nu auzi. Un rege întruchipează sufletul poporului pe care îl conduce. Şi doar ascultându-l îţi vei da seama ce fel de popor este acela. Min’yara nu era regină, acum înţelegea Yas. Cum putea o copilă care nu cunoştea nici ceea ce se află în jurul său să se cunoască pe sine. Era doar o marionetă în mâinile poporului, iar asta se vedea destul de bine dacă stătea să se gândească la cele din Sfatul Înţeleptelor. Ele aveau nevoie de o marionetă pe care s-o conducă după propria plăcere. Atâta doar că Min’yara era destul de încăpăţânată. Ea nu ţinea decât cu ea. Acum înţelegea. Ştia multe regina zânelor, ştia multe, dar de fapt nu ştia absolut nimic.
Să fii rege înseamnă să te întorci la origini, în natură. La cea ce îţi oferă hrană şi apă, la ce îţi aduce ploaia, soarele şi vântul, şi abia apoi te întorci la tine ca persoană. Un rege trebuie să lupte pentru cei din jurul său, necondiţionat. În mintea unui suveran nu are voie să apară teama, ura sau iubirea, el trebuie să fie asemeni unui elpid. Conştiinţa e cea care îi spune dacă e bine, rău, frumos sau urât. Tot ea îi spune dacă iubeşte sau urăşte. Nu sentimentele. Sentimentele aparţin ochilor, iar ochii înşeală, mintea, în schimb, conştiinţa ţine de auz. Căci ceea ce auzi cu urechile tale e indubitabil cu mult mai adevărat decât ce vezi cu proprii ochi.
Dar acum întrebarea se năştea în mintea elfei. Chiar îşi dorea să fie regină? Era pregătită? Cine era ea? Ce anume era? Găsise un răspuns şi asta era tot ce conta pentru moment. Şi-aduse aminte de primele cuvinte ale regelui elpid: „Va trebui să înveţi să pui câte o întrebare pe rând, şi mai apoi să asculţi fiecare răspuns cu băgare de seamă”. Chiar şi ei trebuia să-şi spună câte o întrebare pe rând, apoi trebuia să se asculte ca şi cum l-ar asculta pe rege sau pe Beor. Aşadar, chiar îşi dorea să fie regină? Mai întâi de toate trebuia să îşi răspundă la această întrebare, restul puteau să mai aştepte.
Alungă gândurile şi ascultă. În zori când venise în pădure auzise furnicile cum îşi cară mâncarea. Auzise glasul cicălitor al reginei şi bâzâitul enervant al albinelor. Acum se concentră asupra pământului. Până atunci se gândise că pământul poate fi viu, dar sentimentul acesta îi venise în miezul nopţii. Pământul putea, trebuia să trăiască. Mai întâi auzi foşnetul ierbii şi al florilor ce păreau a se certa pe teritoriu, dar mai apoi înţelese că se bucurau că pot fi împreună; cântau, se veseleau, iar asta îi dădu un sentiment de bucurie enormă. Apoi auzi susurul unei ape care părea să vină din interiorul pământului. Curgea repede, aproape ca o cascadă care se pogoară pe pietrele reci. Sunetul apei dispăru şi auzi bucuria pământului. Pământul renăştea în razele palide ale soarelui şi adormea odată cu asfinţitul. Era minunat. Totul părea să se joace într-o armonie perfectă. Da, pentru natură totul părea un joc. Un joc liniştitor şi viu. Ceva ce nu avea să se sfârşească în veci.
Un chiparos trecu pe deasupra sa cântând suav. Atenţia i se îndreptă spre pasăre. Acum nu o mai auzea decât pe ea. Era vie şi cânta în triluri lungi şi prietenoase. O ascultă cu mare atenţie şi îi descoperi glasul. Cânta despre elfi, da, o auzea. Iar ea era atât de mulţumită încât se lăsă pradă versurilor ce curgeau ca un râu lin. Dar versul cel din urmă o făcu să-şi piardă concentrarea: „Şi elfii, uitat-au să fie veşnici”.
Deschise ochii uşor tulburată. Pădurea era fermă şi rece, soarele dispăruse cine ştie de cât timp. Lângă ea îl zări pe Beor ce încă asculta. Iar în faţa lor se afla regele. El îi făcu semn să-l urmeze, iar ea se mişcă uşor pentru a-l nu face pe Beor să audă altceva decât ceea ce trebuie.
Se îndepărtară mult până când ajunseră lângă un râu ce curgea lin şi limpede printre pietre şi copaci. Aici regele se opri, iar elfa se supuse.
– Spune-mi ce ai învăţat azi.
Elfa îi povesti despre iarbă, flori, albine şi furnici. Apoi îi spuse că înţelesese ceea ce voia să spună că un rege nu se naşte, ci el se construieşte. Îi spuse că se întreba dacă doreşte să devină regină, iar asta era întrebarea care o măcina mai mult decât faptul că nu se cunoştea suficient pe sine. Regele dădea din cap ori de câte ori îi vorbea, apoi când ea îi spuse despre cântecul chiparosului el rămase nemişcat şi nu mai făcu nici nu gest.
Elfa nu mai vorbi, lăsându-şi maestrul să contemple la spusele ei.
– Nu e drept să te gândeşti mai întâi dacă vrei sau nu să fii regină. Trebuie mai întâi de toate să te cunoşti, căci o dată ce îţi vei cunoaşte limitele şi spiritul vei şti şi celelalte răspunsuri.
Apoi regele tăcu şi păru că priveşte spre cer cu ochii săi ascunşi în umbra trupului. Făcu semn spre stele şi spuse:
– Lecţia trebuie să meargă până la capăt. Ai învăţat prea puţine, dar şi timpul a fost scurt. Însă de mâine va trebui să îmi răspunzi la o altă întrebare. Trebuie să îmi spui de ce nu e drept să mănânci un animal, de ce îşi aparţine lui, ci nu poftelor lumeşti. Dar înainte să faci asta, vreau să asculţi toată natura deodată şi în acelaşi timp să te asculţi şi pe tine. Ştiu că e greu, dar ascultarea îţi va fi folositoare în viaţă. Ca să poţi asculta un elf sau un om, mai întâi trebuie să înveţi să asculţi natura şi pe tine. Ce ai să te faci atunci când mai mulţi oameni ţi se vor plânge de-odată? Nu ai să ştii să asculţi. Nici un singur om nu ai să ştii să-l asculţi dacă nu treci prin asta. Acum du-te şi caută mâncare, căci apa este la picioarele tale, şi pentru tine şi pentru Beor. Pe arkud o să-l întreb mâine ce-a învăţat, acum mă aşteaptă sfetnicul meu venit dintr-o lungă călătorie. Spune-i arkudului să se gândească până dimineaţă la ceea ce a învăţat şi să-mi răspundă cu înţelepciune.
Regele dispăru aşa cum îi era obiceiul, iar ea rămase singură privind râul cum curge liber chiar dacă întâlnea obstacole, el ştia să le treacă.
h1

A fost şi va fi

Ianuarie 24, 2009
S-a început cu „Cele două regine”, ulterior, cartea s-a transformat în „Războiul reginelor”. S-a mai modificat, adăugit sau, de ce nu, renunţat, la anumite lucruri. Şi a rămas o poveste. Un basm, propriul meu basm.
Am continuat, tăcută şi entuziastă cu Cartea II „Regina elfă”, dar se va schimba şi ea, pe ici, pe colo. Cred că o să înceapă cu titlul, apoi om mai vedea. Cred că e cale lungă până la elfă. Da, e gata cartea, dar până va fi gata şi de tipar, o să mai dureze. Aşa a început.
Între cele două cărţi am mai scris: un thriller – Colecţionarul de vise; o poveste cu tente horror – Dincolo de oglindă şi o poveste cu tentă de thriller – Miercuri o să mori. Şi un thriller psihologic, zace în aşteptare – Marea cacealma.
Seria „Dinastiile” va fi ultima de acest fel, ultimul basm. Da, şi „Cronicile Bibliotecarului” fac parte din genul fantasy, dar e un fantasy mai matur. Tente de basm există, legende vor fi descoperite, dar vraja constă în personaje, nu în ceea ce pot face ele.
Dar până atunci vă dau ce am: „Războiul reginelor”

1

 

2

 

3

 

4

P.S: Hey, nu am minţit când am spus că există şi o hartă. Poate s-o şi publica până la urmă.

h1

Ori cad, ori urcă

Ianuarie 6, 2009

dwarf

 

S-au terminat războaiele? Mă refer la cele reale, că cele scrise sigur nu au luat sfârşit. Cu toate că întreaga serie e într-o pauză acum pentru că trebuia să îi fac loc şi noii serii numită „Bibliotecarul”. Poate că „Bibliotecarul” va avea propriul blog înainte de-a fi scos pe piaţă, poate nu. Încă oscilez. Dacă seria „Dinastiile” face parte dintr-un fantasy clasic, „Bibliotecarul” nu are nici pe departe parte de acelaşi tratament. Mai întâi pentru că fiecare volum se vrea a fi: fantasy, horror, etc. De ce? De ce nu?

Michael spunea că Reginele ar fi trebuit scoase într-un volum pentru ca cititorul să-şi poată da seama până la capăt despre ce e vorba. Cred că sunt de acord aici, dar, pe de altă parte, sunt de acord şi cu editura. Nu îmi amintesc precis dacă Reginele au avut aceleaşi dileme când au plecat la război, dar eu le am.

Reginele nu au vrut să fie altceva decât sunt. Astea sunt şi cu astea defilez. Mi s-a părut important ca înainte de-a trece peste „clasicul” genului, să îl şi lansez. Nu sunt capabilă să o ţin toată viaţa într-un fantasy clasic, de asta am fost sigură întotdeauna, dar să scot o serie de nouă cărţi pe piaţă, cred că sunt. Poate că şi de aceea seria e în pauză de scris. Oricum, trei volume sunt scrie. Cel cu numărul patru are ideea conturată, aşteaptă doar să fie pus în scenă. Şi mă gândeam, dacă tot am vorbit şi despre celelalte, de ce să nu dau un fragment al vestitului trei. Mă rog, nu e deloc vestit, dar va fi cu siguranţă.

 

Our zbura. Îşi dădu seama că are suficient timp pentru a-şi pune gândurile în ordine. Şi, pe deasupra, îşi dădea seama că aterizarea avea să fie destul de dură. Dar până atunci… mai avea… hehe… destul. Desigur, ar fi putut rămâne în Mnemess. Ar fi putut deveni rege sau, le-ar fi putut explica celorlalţi că nu îşi doreşte asta. Ceea ce ar fi implicat o anume libertatea, cunoaşterea unei piticuţe. Câţiva copii, nu prea mulţi. Doi ar fi fost suficienţi. El nu era din clanul ăla în care se făceau copii în neştire. Era o bardă de oţel, iar ei nu aveau nevoie de mulţi moştenitori. Apoi, pentru distracţia proprie, ar fi putut să îi sâcâie pe cei din celelalte clanuri. Şi aşa şi-ar fi asigurat şi distracţia. Ceea ce ar fi fost mai puţin periculos decât şutul uriaşului.

De avea să scape cu viaţă din asta, desigur, avea să îşi recalculeze opţiunile. Dar ca să scape cu viaţă, odată aterizat, trebuia să facă pe mortul. Ceea ce nu îi stătea în fire unui pitic. Logic.

Aterizarea nu fu atât de rea pe cât crezuse el. Ţinând cont de viteza şutului, de cum îl ridicase pe unghiile picioarelor şi cum îl propulsase în aer. Adică, să fim serioşi, se putea şi mai rău. Un om ar fi zburat, poate, ceva mai mult, iar aterizarea ar fi fost de-a dreptul dezastroasă. El doar îşi scrânti glezna de la piciorul drept. Ceea ce nu era o tragedie, pentru că, un pitic, oricând, putea să meargă într-un singur picior.

Our ateriză cu faţa în mocirlă. Ceea ce, normal, nu era tocmai o opţiune plăcută. Dar, era mai bine decât preconizase. Chip murdar şi gleznă luxată. Hehe, pagubele nu se ridicau la mult. Toporişca era la locul ei, capul încă îi stătea pe umeri, iar uriaşul îl scosese din calcul. Acum, la fel de bine, putea să îşi aprindă pipa şi să-i lase pe ceilalţi să se descurce. Chiar dacă ar fi pierdut întreaga distracţie, dar, dintr-o dată, tutunul îi păru o variantă mai sănătoasă. Ar fi putut la fel de bine să fugă spre corabie. În fine, fuga e un cuvânt prea complicat în condiţiile de faţă. Dar nici mersul şontâc nu i-ar fi adus daune. Orice era mai bine decât să cadă bestia de uriaş peste tine şi să te trezeşti terci. Asta dacă s-ar mai fi găsit, cel puţin, terciul din el. Normal, mai avea o opţiune. Aceea de a ieşi din raza uriaşului şi a trage un pui de somn.

Dar de ce înşira el toate astea când era vorba de încăierare. Să fim serioşi, nu ar fi putut nici în ruptul capului să se abţină de la bătaie. Era bătaie, da? Era? Desigur. Iar oamenii ăia, să-i ia dracu’, nici măcar nu îi plăcea, dar fata aia se milogea deja că a murit piticul. Lasă, avea să le arate el lor cum moare un pitic. Se opri o clipă. Nu, nu asta voia să le arate. Moartea nu era încă una din opţiuni, normal. Oricum, avea să le mai dea ceva fiori. Şi dacă se plictisea, putea face oricând pe mortul şi apoi să dispară tip-til. Da, asta era soluţia.

Acum, că totul fusese pus la punct, Our îşi vântură toporişca deasupra capului şi porni la război. Sau, ca să fim mai corecţi, se duse drept în gura lupului.