Posts Tagged ‘Aspoiu’

h1

Reginele pe jar

decembrie 20, 2008
 
După prezentarea lui Aspoiu pe siteul Cititor SF, au început să apară şi în mintea mea întrebări. Mda, am început să recitesc cartea. Într-adevăr, am găsit greşelile despre care vorbea Alex, greşeli pe care, aşa cum am mai spus aici, dar Aspoiu nu a vrut să mă ia în serios 😀 , mi le asum. Nici o clipă nu am avut intenţia să dau vina pe editură sau pe Carmen. Ce n-am înţeles eu e de ce numai dacă te numeşti King ai dreptul la corectură. Pentru că, eu să fi fost, sincer, nu aş fi publicat niciodată „Mobilul”, adică o porcărie notorie marca King. Aşa ceva nu…
Dar nu e vorba nici de King, nici de altcineva, ci de mine. Bun, mă încadrez la o colecţie junior… hmm, nici Harry Potter nu se încadrează acolo. Iertat să-mi fie, dar de la volumul trei e dark-fantasy în toată regula.
Mă enervează barierele astea care se pun, culmea, între fantasy şi fantasy. Adică ăla de ce e mai bun şi ăla mai prost? Mda, greu de înţeles. Că am fost acuzată că nu am citit, uh… dacă mă apuc acum să înşir cât am citit, cred că o să mă sperii şi eu. Dar în fine, nu mă apuc eu să contrazic acum. Pe lângă cărţile fantasy – apropo, pe astea nu le-am citit decât foarte târziu – am lunar şi lectură de aprofundare a cunoştinţelor. Care se face cu pixul şi caietul în braţe. Dar tot nu e vorba despre asta.
S-a spus că personajul principal nu e capabil de sentimente. Ei bine, asta nu ştiu de unde a fost scoasă sau cum a fost interpretată. Yassuna este capabilă de sentimente. Să nu uităm că a fost crescută de oameni şi că, vrând nevrând, s-a şi ataşat de unii dintre ei. E capabilă să iubească, să plângă, să îşi dorească, dar asta numai când e cu adevărat copleşită, în rest, încearcă să rămână puternică, pentru că numai aşa avea să găsească ceea ce doreşte. Şi, de ce să nu spunem adevărul, adevăr pe care cititorul ar fi trebuit să-l descopere în volumul trei, Yassuna e nebună. Aş spune că e un pic schizofrenică, dar nu s-ar potrivi cu genul, nu? Însă cititorul atent îşi va da seama de asta. Acum că am spus… ce rost o mai avea să îşi dea şi cititorul seama, nu ştiu.
Pe parcurs seria se îndepărtează de ceea ce cei care înţeleg fenomenul fantasy, îl numesc Tolkienism. Ideea e alta, nu e o chestie liniară, aşa cum am mai spus. Apare şi comicul, tragicul şi chiar darkul în celelalte volume. Sex, droguri… ok, glumeam 😛 Desigur, există şi iubire trupească, şi multe altele.
Şi întreb încă o dată: care ar fi răul cel mai mare dacă aş avea influenţe din Tolkien sau din Rowling – cartea, nu filmul, apropo? Cu toate că eu nu cred că sunt. Faptul că am optat pentru un fantasy clasic nu înseamnă că mă raportez la ceva anume. E totul de la zero, e lumea mea, zeii mei, întâmplările mele.
Oh, şi chiar am făcut câţiva oameni să îndrăgească genul, printre care şi o femeie de optzeci şi cinci de ani, care a citit toată viaţa ei. Nu mă consider mai importantă decât sunt, dar nici mai jos. Poate că mi se sugerează greşit şi nu înţeleg eu.
Şi, oricum, o carte pe care nu o citeşti până la capăt, nu îmi pare a fi demnă de comentat nici pe jumătate. Şi eu m-am zbătut cu Un Lun Dun. Chiar nu mi-a plăcut, am vrut să-mi placă. Mi-am dorit. Chiar eram entuziastă când am început-o. Şi, cu toate astea, am dus-o până la capăt.
Oricum, toate astea contează mai puţin. Încă continui să exist – şi eu, şi reginele. Aşa că… mna, n-ai ce-i face 😉