Archive for the ‘Dinastiile’ Category

h1

Harta 2

Octombrie 8, 2009

Harta regina elfa

Anunțuri
h1

Ultima lansare

Mai 25, 2009

Anul acesta, Reginele vor avea parte de ultima lansare. Nu că aş fi ţinut neapărat, dar cică se impunea. Aşa că cele două volume vor fi acolo, din nou la lansare. Doar că va fi o altfel de lansare şi vor vorbi: Lucia Verona, despre una, alta :D; Victor Ciutacu, care mă va ajuta, de fapt, să fac o trecere de la politică la fantasy şi Bogdan, care nu poate lipsi – nu pricep de ce 😀

Această ultimă lansare va aduce elemente noi şi vechi. Vă voi povesti lucrurile nevăzute şi neînţelese din spatele seriei. Da, da, politicul are treabă că nu îl chemam pe Victor să vă povestească despre elfi, zău aşa.

Ei bine, evenimentul va avea loc joi, 28, ora 18, la Palatul Şuţu?! Cred, habar nu am unde vine ăsta, dar acolo e. Ceva Muzeu al Bucureştiului? Zic bine?

Vă aştept în număr cât mai mare, dar nu prea mare să mă intimidaţi 😀

Apoi urmează un an plin de Indicii, da, din alea anatomice 😉

 

Să nu uit! Toţi cei trei piteşteni au câştigat. Detaliile întâlnirii la Dumis 😀

h1

Spre Iasi

Mai 6, 2009

untitled

h1

Habemus hartas

Aprilie 24, 2009

Acum, va rog, nu ma intrebati de ce nordul nu e sus, pentru ca mie imi place sa lucrez cu hartile rasturnate. Stiu, nu are logica, dar e placerea mea. Asa ca…

 

harta112

h1

Prima tură :)

Februarie 6, 2009

Ei bine, s-a consumat lansarea piteşteană. Din păcate nu mi-au ieşit toate ca la carte, dar asta o să-mi fie învăţătură de minte pentru mai târziu. Nu că ar fi fost vina cuiva, doar elemente nefavorabile ce au ţinut să îşi facă simţită prezenţa. Din păcate ploterul nu a mers, aşa că afişul cu bloggeri piteşteni nu a ieşit. Dar am mituit presa să le dea blogurile în ziar 😀 Aşa că afişul va fi la Satu Mare. Asta-i viaţa, dar acolo sigur va fi ok. Chiar dacă nu reuşesc în Piteşti, sunt sigură că mă va îndruma Crina în SM spre un centru adecvat 😉

Pozele, cele mai multe, le voi lua de la presă. Presupun că de la Argeşul. Cu ei sunt în relaţii mai bune. Nu de alta, dar ne mai mess-uim şi noi ca oamenii.

În rest… hmm… a fost o lansare inedită, asta-i cert. De ce inedită? Pentru că a avut loc într-un restaurant. Am vrut eu să fie mai special pentru piteşteni. Aici întotdeauna se aşteaptă câte ceva de la mine. Niciodată nu am făcut lansare în acelaşi loc. Mereu străduindu-mă să aduc câte ceva nou, proaspăt. Cred că a ieşit. Nu sunt sigură. Îmi e greu să văd cu ochi obiectivi. Dar cei care au fost se pot plânge sau nu. Oricum, am o grădină de flori 😀 Le pot planta, zău că da. Câteva poze am şi eu, nu prea reuşite din păcate. Oh, da, mai am de unde lua poze 🙂 Doar de aia vecinul meu e ziarist. Dar până atunci le-am ales pe cele mai bune şi mai drăguţe. Desigur, pentru Shauki şi Cella care au cerut în mod special 😀

Cu mai multe detalii o să vin zilele astea. Îmi daţi voie să fiu puţin obosită acum, nu? 😀 Da, da, sunt mulţumită, dar puţin obosită.

P.S: Mulţumiri speciale lui Dumis şi Radu. Şi da, voi fi la următoarea întâlnire 😀

p2060046-300x225

p2060054-300x225

1

2

3

4

5

6

7

8

9

h1

Ori cad, ori urcă

Ianuarie 6, 2009

dwarf

 

S-au terminat războaiele? Mă refer la cele reale, că cele scrise sigur nu au luat sfârşit. Cu toate că întreaga serie e într-o pauză acum pentru că trebuia să îi fac loc şi noii serii numită „Bibliotecarul”. Poate că „Bibliotecarul” va avea propriul blog înainte de-a fi scos pe piaţă, poate nu. Încă oscilez. Dacă seria „Dinastiile” face parte dintr-un fantasy clasic, „Bibliotecarul” nu are nici pe departe parte de acelaşi tratament. Mai întâi pentru că fiecare volum se vrea a fi: fantasy, horror, etc. De ce? De ce nu?

Michael spunea că Reginele ar fi trebuit scoase într-un volum pentru ca cititorul să-şi poată da seama până la capăt despre ce e vorba. Cred că sunt de acord aici, dar, pe de altă parte, sunt de acord şi cu editura. Nu îmi amintesc precis dacă Reginele au avut aceleaşi dileme când au plecat la război, dar eu le am.

Reginele nu au vrut să fie altceva decât sunt. Astea sunt şi cu astea defilez. Mi s-a părut important ca înainte de-a trece peste „clasicul” genului, să îl şi lansez. Nu sunt capabilă să o ţin toată viaţa într-un fantasy clasic, de asta am fost sigură întotdeauna, dar să scot o serie de nouă cărţi pe piaţă, cred că sunt. Poate că şi de aceea seria e în pauză de scris. Oricum, trei volume sunt scrie. Cel cu numărul patru are ideea conturată, aşteaptă doar să fie pus în scenă. Şi mă gândeam, dacă tot am vorbit şi despre celelalte, de ce să nu dau un fragment al vestitului trei. Mă rog, nu e deloc vestit, dar va fi cu siguranţă.

 

Our zbura. Îşi dădu seama că are suficient timp pentru a-şi pune gândurile în ordine. Şi, pe deasupra, îşi dădea seama că aterizarea avea să fie destul de dură. Dar până atunci… mai avea… hehe… destul. Desigur, ar fi putut rămâne în Mnemess. Ar fi putut deveni rege sau, le-ar fi putut explica celorlalţi că nu îşi doreşte asta. Ceea ce ar fi implicat o anume libertatea, cunoaşterea unei piticuţe. Câţiva copii, nu prea mulţi. Doi ar fi fost suficienţi. El nu era din clanul ăla în care se făceau copii în neştire. Era o bardă de oţel, iar ei nu aveau nevoie de mulţi moştenitori. Apoi, pentru distracţia proprie, ar fi putut să îi sâcâie pe cei din celelalte clanuri. Şi aşa şi-ar fi asigurat şi distracţia. Ceea ce ar fi fost mai puţin periculos decât şutul uriaşului.

De avea să scape cu viaţă din asta, desigur, avea să îşi recalculeze opţiunile. Dar ca să scape cu viaţă, odată aterizat, trebuia să facă pe mortul. Ceea ce nu îi stătea în fire unui pitic. Logic.

Aterizarea nu fu atât de rea pe cât crezuse el. Ţinând cont de viteza şutului, de cum îl ridicase pe unghiile picioarelor şi cum îl propulsase în aer. Adică, să fim serioşi, se putea şi mai rău. Un om ar fi zburat, poate, ceva mai mult, iar aterizarea ar fi fost de-a dreptul dezastroasă. El doar îşi scrânti glezna de la piciorul drept. Ceea ce nu era o tragedie, pentru că, un pitic, oricând, putea să meargă într-un singur picior.

Our ateriză cu faţa în mocirlă. Ceea ce, normal, nu era tocmai o opţiune plăcută. Dar, era mai bine decât preconizase. Chip murdar şi gleznă luxată. Hehe, pagubele nu se ridicau la mult. Toporişca era la locul ei, capul încă îi stătea pe umeri, iar uriaşul îl scosese din calcul. Acum, la fel de bine, putea să îşi aprindă pipa şi să-i lase pe ceilalţi să se descurce. Chiar dacă ar fi pierdut întreaga distracţie, dar, dintr-o dată, tutunul îi păru o variantă mai sănătoasă. Ar fi putut la fel de bine să fugă spre corabie. În fine, fuga e un cuvânt prea complicat în condiţiile de faţă. Dar nici mersul şontâc nu i-ar fi adus daune. Orice era mai bine decât să cadă bestia de uriaş peste tine şi să te trezeşti terci. Asta dacă s-ar mai fi găsit, cel puţin, terciul din el. Normal, mai avea o opţiune. Aceea de a ieşi din raza uriaşului şi a trage un pui de somn.

Dar de ce înşira el toate astea când era vorba de încăierare. Să fim serioşi, nu ar fi putut nici în ruptul capului să se abţină de la bătaie. Era bătaie, da? Era? Desigur. Iar oamenii ăia, să-i ia dracu’, nici măcar nu îi plăcea, dar fata aia se milogea deja că a murit piticul. Lasă, avea să le arate el lor cum moare un pitic. Se opri o clipă. Nu, nu asta voia să le arate. Moartea nu era încă una din opţiuni, normal. Oricum, avea să le mai dea ceva fiori. Şi dacă se plictisea, putea face oricând pe mortul şi apoi să dispară tip-til. Da, asta era soluţia.

Acum, că totul fusese pus la punct, Our îşi vântură toporişca deasupra capului şi porni la război. Sau, ca să fim mai corecţi, se duse drept în gura lupului.

h1

Seria

Noiembrie 24, 2008

Povestea lansării a cam trecut. Isabelle şi Spedy v-au pus la curent. Lucru pentru care le mulţumesc, nu aş fi avut suficient timp să fac tot ce au făcut ei. De aia e bine să ai prieteni, pentru că sunt situaţii din care nu poţi ieşi singur. Aşa cum a fost situaţia de faţă. Poze oi mai pune cu timpul, acum să vorbim despre „Dinastiile”.

Poate că a fost şi puţină inspiraţie a la Tolkien când am conceput în mintea mea această serie. Nu ştiu. E greu să îmi dau seama acum. Cert este că „Mitologiile” sunt începute din 2005. Mi-am dorit mitologia mea, zeii mei, conceptul meu. Concept care să îşi pună ştampila pe fiecare poveste fantasy pe care o voi scrie. Desigur, excluzând „Corbii”, la care voi începe să scriu în două săptămâni, imediat după ce termin „Miercuri o să mori”.

Lumea pe care o descriu în cele nouă cărţi nu este tocmai la începutul evoluţiei ei. Se petrece, într-adevăr, cu mult înainte de povestea Şaramei, dar tot nu este începutul acela în care doar zeii existau pe pământ. Ştiţi de ce? Pentru că acel început se va scrie în cartea a noua.

Atunci, în mintea mea, s-a născut o serie de nouă cărţi. O serie dramatică aş putea spune. Un fel de „LOTR” dar al meu. Cu dramatismul şi situaţiile lacrimogene ca atare. Cu stilul meu. Apoi m-am răzgândit. M-am gândit că pentru cititor e mult mai uşor să lectureze o carte cu final. Desigur, şi următoarea are puţină legătură cu prima şi nu ar mai fi acelaşi lucru dacă nu se citesc la rând, dar, totuşi, nu trebuie să aştepte apariţia ei ca pe o mană cerească. Ştie clar cititorul că prima carte s-a terminat cu un „End” şi urmează a două cu un „Begin”.

Conceptul acela dramatic nu a avut succes – pentru autor – decât în primele două cărţi. Dar, pe măsură ce apar personaje noi, şi autorul se dă după ele. Era greu să pun în prim plan dramatismul în „Regina arkudă şi amuletele puterii”, atâta timp cât Our era acolo. Aşa că am decis în cele din urmă: Nu trebuie ca seria să aibă o liniaritate din asta dramatică. Până la urmă, personajul schimbă foaia. Dacă partea a treia este una destul de comică, desigur, învelită în dramatismul corespunzător, atunci, cu siguranţă, partea a patra va fi un dark fantasy destul de înfiorător. În felul acesta nici cititorul şi nici autorul nu se va plictisi. Pentru că elemente noi vor fi pentru fiecare carte în parte.

Desigur, idei sunt. Dar nu numai de idei vorbim aici, ci şi de dăruire. Iar ea există. Seria aceasta a început să prindă viaţă şi, sunt convinsă, de acum în colo, abia ce îşi dezamorţeşte paginile.

Aştept la fel de mult ca cei ce mă citesc să apară şi volumul doi al Războiului. Pentru că abia atunci cititorul va fi iniţiat în ceea ce priveşte lumea pe care o parcurge cu sufletul şi cu privirea. Dar mai e puţin de aşteptat. Cu toate astea, sper să vă placă cartea şi să o citiţi în număr cât mai mare. De acum aşteptăm. Orice veste va fi primită cum se cuvine. Şi din câte mi se şopteşte, tot vor fi veşti.

Dacă aveţi întrebări de orice gen, legate de serie sau de cartea în sine, vă aştept să le daţi glas.